top of page
Crystal Salt
  • Poza scriitoruluiCristina Deutsch

A venit vremea pentru cei care nu citesc: revoluția ignorării cărților

Actualizată în: 9 mai 2023


Nu apuc să iau două guri de cafea de dimineață și dau cu ochii de o știre pe facebook, via protv.ro, cum că „românii citesc mai puțin de 5 minute pe zi, iar 35% dintre cetățeni nu au citit vreodată o carte”. Încerc, fără prea mare succes, să mi-i imaginez și pe unii, și pe ceilalți. 5 minute. Ce pot să fac în 5 minute? Să deschid televizorul și să-l închid? Să-mi pun ghetele în picioare și să-mi leg șireturile? Mai puțin timp decât ai fuma o țigară întreagă. Mai puțin timp decât ar dura să-ți faci o cafea... După care încerc să-i grupez pe cei 35%, să-i înghesui cumva în imaginație. Oameni care nu au citit vreodată o carte. Dar ce-au făcut? Au mâncat, au băut, s-au dus la muncă. S-au întors de la muncă. Au deschis televizorul și-au zăcut în fața lui. S-au plictisit? Bănuiesc că da. Cred că s-au plictisit de moarte. Asta e ca și când ai sta într-o casă, o casă care are ferestre, normal, și tu nu ai avea vreodată curiozitatea să deschizi o fereastră și să te uiți afară. Nu ai avea tentația de a ieși din casă. Încep să-i invidiez pe cei care au riscat totuși și și-au aruncat privirea pe o carte, chiar și pentru câteva minute. Poate că n-au mai repetat experiența pentru că nu le-a plăcut... Personal nu cred că doar românii sunt în situația aceasta (deși, din ce văd în articolul respectiv, suntem, și la citit, coada cozii). Îmi mai apare aici și informația că „în acest context, deputatul PNL Sebastian Burduja propune că ziua de 15 februarie să devină Ziua Națională a Lecturii în România”. Nu pare a fi doar o altă sindrofie culturală, fără obiect – ziua respectivă urmează a fi dedicată, în școli, doar lecturii. Ceea ce este, fără îndoială, o idee (cel puțin) interesantă. Și, așa neimportantă cum ar putea părea la prima vedere, s-ar putea să aibă chiar un impact. În școala generală am avut, la un moment dat, o minunată profesoară de desen care se numea Elena Mihail. Asta cred că se întâmpla prin 1988. Pe lângă faptul că ne lăsa să desenăm și să mâzgălim cum și ce ne trecea nouă prin cap (și nu ne obliga să vopsim mai întâi „fondul”) și că ne aducea albume de artă (ceea ce ne făcuse mai cuminți și mai disciplinați decât și-ar fi putut imagina cineva vreodată, ne treceam albumele acelea din mână-n mână de parcă ar fi fost din sticlă – ceea ce este, cu siguranță dificil la niște copii de vreo 12 ani...), la un moment dat ne-a propus, ca în timpul orei, un elev sau o elevă să citească, cu voce tare, din „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Eu le citisem și le răscitisem deja, eram fan, însă îmi aduc aminte cum toți colegii, într-un timp foarte scurt, deveniseră practic dependenți de paginile citite în ora aceea de desen. Chiar și cei care cu greu se descurcau să scrie și să citească (foarte puțini, deoarece avuseserăm noroc de o învățătoare absolut minunată, doamna Elena Săcădat) erau fascinați. În pauza de după oră nu mai aveam timp să ne batem sau să ne certăm, se discuta ceea ce se citise înainte și, mai ales, ce putea urma... Sunt sigură că au fost copii care, împinși de curiozitate, au făcut rost de cele două volume ale lui Alex. Mitru. O parte dintre ei, cu siguranță, după ce le-au terminat, și-au dat seama că există și alte cărți. Evident, nu toți. Probabil că de așa ceva ar fi nevoie. Un om care să le deschidă ochii. Nu care să îi împingă de la spate. Spun asta deoarece pot da și exemplul contrar: am avut un coleg (de școală primară de această dată) pe care cărțile pur și simplu îl aduceau la disperare. Un băiat care învăța bine, chiar foarte bine, și era, fără îndoială inteligent. Doar că bunicii, din dorința de a-l face și mai inteligent decât era, îl obligau să citească zece pagini pe zi. După care era nevoit să povestească ceea ce a citit. Nu povestea ce trebuie, era pedepsit. Livra ce trebuia, primea dulciuri (de obicei o dulceață de portocale mirifică, făcută de bunica lui). Cred că de atunci am început să asociez gustul și mirosul de dulceață de portocale cu mirosul cărților. Eu citeam ce era de citit, îi povesteam și primeam jumătate din recompensă. Toată lumea era fericită. Băiatul, dacă nu ar fi fost șmecheria asta, cred că ar fi preferat să fie pedepsit. Poate chiar bătut. Doar să nu fie nevoit să citească. Și asta nu din cauză că bunicii lui ar fost niște persoane rele sau stupide, nici vorbă – îi doreau tot binele și încercau să îl ajute. Însă ideea de „obligatoriu” a ajuns să strice totul. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, un lucru similar l-am experimentat și eu pe propria-mi piele cu Eminescu. În copilărie, când încă nu știam să citesc singură, mama îmi citea (și) din Eminescu. Nu îmi mai aduc aminte dacă depășea totuși în preferințele mele Cartea junglei a lui Kipling (care era numărul 1 absolut, aș fi făcut orice să primesc o porție de Kipling în plus seara). În fine, cert este că îmi plăcea, putea să-mi citească aceeași poezie de mai multe ori și nu mă plictiseam. Aventura cu Eminescu s-a continuat, în școala generală, cu un respect în curs de osificare (dar combinat totuși cu o certă curiozitate de a citi singură și poezii pe care nu le știam) și a ajuns, în liceu, la scârbă și groază. Mă lua cu amețeală doar când auzeam numele. Îmi aduc aminte că m-am certat cu o prietenă de-a mamei mele, înainte de admiterea la facultate, care, de bună-credință, fiind și un „spirit romantic ieșean”, a fost efectiv îngrozită când i-am spus că nu doar că nu îmi place Eminescu, ci că-l urăsc pur și simplu. „Vai”, a spus ea, „și atunci cum îți trece ție prin cap să dai la Litere?!”. S-a mai liniștit când a văzut că de studiat îl studiasem, nu era asta problema. Doar că nu înțelegea cum de pot spune o astfel de blasfemie, că nu îmi place. Acum, după atâția ani, îmi este evident că nu-mi plăcea deoarece îmi fusese băgat pe gât cu forța, îndesat în zeci de „comentarii” care de care mai stupide. Important era să știi comentariile alea, nu te întreba niciun profesor dacă l-ai citit pe Eminescu. Dacă ți-a rămas vreo poezie, vreun vers în suflet sau în cap. Și l-am recuperat pe Eminescu cu mare greutate (dar l-am recuperat) – bănuiesc că asta s-a întâmplat după ce am reușit să uit toate comentariile. Am reușit să ajung să îl citesc din nou cu plăcere, să mă bucur de poezia lui. Dar a durat ceva și a trebuit să mă străduiesc. Asta nu înseamnă că Eminescu era plictisitor, neinteresant sau (vai!) oribil – înseamnă doar că niște metode pedagogice complet greșite au interferat și mi-au distrus plăcerea lecturii. Și nu doar cu Eminescu mi s-a întâmplat asta. Cam toți scriitorii „bătuciți” în școală au avut aceeași soartă – noroc că erau multe alte lucruri de citit și puteam să mă „recompensez”. Cei pe care se insista foarte puțin la școală erau și cei care deveneau cei mai interesanți.

E greu să te apuci de citit la o vârstă la care nu mai ai legături cu școala. Nu ai timp, nu ai făcut asta niciodată, nu vezi „la ce te-ar ajuta”. Nu ai o carte în casă. Nu ai cumpărat vreodată una. Ai nevoie de bani ca să mănânci. Ca să îți plătești facturile.

E greu să deschizi o carte când ești la școală. E obligatoriu. E enervant. Ești împins de la spate. Vrei să afli ceva. Cauți pe google. Nu ai nevoie de cărți. Cărțile sunt pentru proști. Nu „te ajută” în viață.

Ești mic, abia ai învățat să citești. Acasă nu-i pasă nimănui. La școală, cartea e sinonimă cu pedeapsa. Ai telefon. Poate ai chiar o tabletă. Ce nevoie mai ai de cărți?

Acum câțiva ani, la talcioc, am fost martoră la o scenă care pur și simplu m-a lăsat mută. Presupun că știți că acolo, printre altele se vând și cărți vechi, de cele mai multe ori la 1-2 lei. Un copil rrom, cred că avea vreo 10-11 ani, scormonea de zor printre ele și-și alegea. Maică-sa îl tot trăgea de haină și-i zicea că „lasă, măi, da’ ce-ți trebuie ție astea? Că astea costă bani!”. La care copilul, cu o față în pragul disperării și strângând cărțile pe care deja și le alesese în brațe, îi zice, urlând: „Îmi trebuie mie! Și le plătesc cu banii mei!!! Am banii de pe sticle!”. Maică-sa se cam fâstâcește și se scuză față de ceilalți oameni care se uitau și ei la ce se putea recupera din mormanul de cărți trântit pe jos: „Așa-i băiatu’ ăsta, ce să-i faci... La ce i-or fi trebuind hârtie veche...”. Și tot trăgea de copil să plece de-acolo, că o face de râs. Cred că biata femeie a rămas traumatizată la câte laude și complimente a primit pentru copil, nu prea credea că e chiar așa deosebit și se mira că lumea nu-l crede cam dus cu sorcova... Dar na, dacă ceilalți spuneau că e bine, a recunoscut până la urmă că ea, de fapt, nici nu știe să citească... Dar băiatul a plecat de-acolo cu o sacoșă plină de cărți. Și cu maică-sa, roșie la față, nu se știe dacă de mândrie sau de rușine...

Nu trebuie să citiți. Plecați de la ideea că nimeni pe lumea asta nu vă poate obliga să o faceți. Dar dacă, cumva, o să vă treziți prea târziu și-o să realizați că aveați posibilitatea să vizitați milioane de universuri iar voi ați preferat să stați în casă fără ca măcar să deschideți o fereastră? Poate că mâine, nu neapărat azi, o să deschideți totuși o carte. Nu trebuie să fie neapărat pe hârtie. Puteți citi și pe telefon sau pe tabletă. Ba chiar să proiectați textul pe un ecran de televizor. Mai știi, ar putea să fie de-a dreptul periculos... Dacă, Doamne-ferește, începe să vă placă?

64 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page