top of page
Crystal Salt
  • Poza scriitoruluiCristina Deutsch

Astăzi despre: Cătălin Mihuleac - Deborah


Mi se întâmplă destul de rar să dau peste o carte unde, pe parcursul lecturii, să încep să intru în panică la ideea că, la un moment dat, se va termina. Dar când survine câte-o surpriză de genul acesta, o iau încet-încet, o porționez ca pe-o prăjitură și am grijă să-mi ajungă cât mi mult timp posibil. Și acum, la câteva săptămâni după ce-am terminat romanul lui Cătălin Mihuleac, Deborah, încă mai ciugulesc din firimituri. Un alt efect a fost impulsul (deocamdată înfrânat) de a căuta detalii „reale” despre Deborah Mătăsaru: da, viermișorul ăla care ți se insinuează în creier făcându-te să te întrebi dacă personajul a existat „de-adevăratelea” sau nu. Mă refer, evident, la „viața reală”. Bineînțeles că întrebare în sine este o prostie, de vreme ce există în roman înseamnă că pur și simplu există – în perspectiva mea, nu văd o mare necesitate a unei bariere între real și ficțional. Prin urmare, trăiesc încă sub impresia faptului că am cunoscut-o pe „bolnava incurabilă de Holocaust” care „era prea egoistă să-și împartă patul de suferință cu un alt bolnav de Holocaust” (Cătălin Mihuleac. Deborah, Editura Humanitas, 2019, p. 232).

Abordarea tematicii Holocaustului de către Cătălin Mihuleac este una neconvențională (mă rog, trec peste acele voci care susțin că ar fi chiar ireverențioasă sau chiar pornografică – senzația mea e că, probabil, au citit alt roman, altfel nu-mi explic...). Eram pregătită sufletește (fiind avertizată) să înfrunt așa ceva, doar că n-am avut ocazia: probabil problema de bază aici e faptul că personajele sunt vii, trăiesc, acționează, dau din mâini și din picioare și de aici și ideea de „umor de proastă calitate” și de „pornografie”. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc – problema e cu totul alta: în loc să fie niște mortăciuni împăiate ficțional (așa cum se pre că s-ar cuveni, după mintea unora), uite că sunt cât se poate de autentice. Și aspectul ăsta, mai ales într-un tablou general despre cum era privit Holocaustul în România cu doar câțiva ani în urmă, e cam enervant, nu-i așa? Cred că nici măcar nu e necesară o analiză literară savantă ca să-ți dai seama că „umorul” este de fapt satiră și parodie, ambele utilizate pentru a sublinia grotescul și absurdul situațiilor în care s-au regăsit evreii în timpul Holocaustului. Și cum România e fix țara aia „tristă, dar plină de humor” (cum zicea Bacovia – și știa el bine ce zicea) cred că, în cazul de față, distanța dintre parodie și ficțiune realistă e foarte subțire. Despre „pornografie” nici nu știu dacă ar mai trebui să vorbesc – probabil că nu, dat fiind că n-am găsit-o pe nicăieri în roman. Pentru senzații tari, aș putea să vă recomand un compendiu de anatomie de unde veți afla, fără umbră de îndoială, că bărbații și femeile – fie ei trecuți prin Holocaust, fie victime sau călăi sau ambele, concomitent – sunt și ei, ca noi toți, dotați cu anumite organe esențiale. Dar să trecem peste... Dacă era vorba cumva de erotismul difuz din roman (de o delicatețe extraordinară) sau de animalitatea anumitor personaje (aspect ce contribuie la portretizarea lor realistă), vă rog să mă anunțați și pe mine.

Nu mă apuc să vă povestesc romanul, urăsc spoilerele ­– dar, de data aceasta, mi-aș permite să recomand alte două cărți care să vă pregătească pentru romanul lui Cătălin Mihuleac (valabil și pentru America de peste pogrom – despre care mă țin tare și nu aduc vorba aici, am de gând să revin într-o altă postare): The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 de Radu Ioanid, Ivan R. Dee, Chicago, 2000 și The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944 de Emil Dorian, Selected and edited by Marguerite Dorian, translated by Mara Soceanu Vamos, introduction by Michael Stanislawski, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1982. Prima a apărut și la Polirom, în română, în 2019; jurnalul lui Dorian, din ce îmi amintesc, a apărut la Hasefer, în 1996, cu titlul Jurnal din vremuri de prigoană. V-am dat traducerile în engleză din simplul motiv că eu așa le am și, prin urmare, așa le-am citit.

Ok, să revenim la Deborah.

Narațiunea fragmentată temporal (Anii 1918-1926: Unii scriu istorie, alții o învață; Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?; Anii 1942-1944: Globalizarea prin ciorap; Anii 1945-1964: Ponoasele și foloasele insomniilor; Anii 1965-2018: Gigolo de conversație) oferă perspective diverse asupra biografiei personajelor, fragmentele temporale completându-se și întrețesându-se între ele, fără a cădea în capcana unui roman istoric. Liniaritatea este una aparentă, în esență având două lumi paralele (cea evreiască și cea românească) și trei personaje centrale (Deborah, Aurelian Leon și profesorul Emilian Diaconescu) care translatează din una în alta, firele epice curgând în paralel, fără a se întâlni însă întotdeauna. Ceea ce, mai mult decât acțiunea în sine, m-a dus cu gândul la Mosaic Man al lui Ronald Sukenick – în fine, lăsând deoparte alcătuirea structurii în sine, am observat și aici provocarea (adresată cititorului) de a construi și reconstrui sensul narațiunii într-un mod de-a dreptul interactiv. Și, la fel ca în romanul lui Sukenick, avem de-a face aici cu o combinație neobișnuită de mecanisme literare. Cartea se întinde pe parcursul unui secol și abordează o varietate de teme, cum ar fi relațiile dintre români și evrei în România interbelică și tragediile Holocaustului. În plus, cum am mai zis, romanul îmbină satira și parodia (nu, nu umorul) cu elemente de literatură erotică (nu de roman pornografic). Dacă într-un roman precum Mosaic Man avem tehnica montajului cinematografic (mânuită de vreo zece ori mai măiestrit decât la Dos Passos, apropo), scopul fiind acela de a amplifica impactul emoțional și de dinamiza perspectiva asupra evenimentelor prezentate (legate și ele, pe de o parte de Holocaust, pe de altă parte de tema abuzului sexual), în romanul lui Mihuleac „mozaicarea” se face prin limbaj și prin imagistica de impact prin care se recreează ceea ce am putea numi „atmosfera interbelică”, „belică” și „postbelică” românească: „Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf – zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarmale; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.

Tot pe la ora patru, s-a întâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepţi, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?

Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos”. (Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 155).

Trecând la tema principală abordate în roman, Holocaustul și efectele sale devastatoare asupra evreilor din România, interesant nu mi se pare nu doar subiectul în sine, neabordat până acum, din ce știu eu, de vreun alt scriitor român contemporan, ci și modul în care Mihuleac utilizează metaistoria pentru a investiga „narațiunea oficială” și reconstruiește evenimentele istorice prin intermediul unor personaje precum Deborah, Aurelian Leon sau Diaconescu, aducând, implicit, în discuție responsabilitatea individuală și colectivă, dar și modul în care istoria poate fi supusă distorsionărilor și manipulării. În acest context, căutarea identității și apartenenţei (detectabilă la toate cele trei personaje menționate) este urmărită, într-un context traumatic, disecată și analizată pentru a se vedea cum aceasta poate influența formarea și definirea identităţii individuale și colective. Lupta interioară nu se dă doar în cazul lui Deborah care se confruntă destul de des cu întrebări complexe privind identitatea sa evreiască și conexiunea cu rădăcinile și tradițiile sale („Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 6], ci și în cazul lui Aurelian Leon (care, născut într-un „univers paralel” al anului 1926, la fel ca și personajul feminin, experimentează, de-a lungul istoriei sale personale, o adevărată „ambiguitate rasială”). Putem vorbi de așa ceva chiar și al lui Emilian Diaconescu: „Aici fusese marea lui eroare: pe fiecare jidan îl crezuse ultimul din viața sa. Se vedea însă că neamul acesta era un rezervor nesecat, care jidovea din nou planeta. O jidovea, dar un al doilea Hitler și un al doilea Antonescu nu se vor mai naște cu una, cu două. A fost luat de-acasă cu o Volga, neagră ca toate nopțile anului 1952. Moscovici a fost cel care i-a apăsat șapca de portar, la intrarea în automobil. Cât sadism, să-l aresteze un jidan, pe care-l mai și chema Moscovici! Toate sforile se găseau la discreția jidanilor moscoviți, futu-i America mă-sii de Moscova!” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 206]).

Am încercat să găsesc un teren comun pe care să pot construi o comparație cu ceva din literatura română. E adevărat, au existat tentative de paralelism în varii recenzii ba cu I.L. Caragiale (pentru construcția personajului Aurelian Leon – nu neg că ar fi posibil, însă mie mi se pare de altă factură), cu Urmuz și chiar cu Ion Băieșu. Pe partea cea mai monetizată, cea a erotismului, mi-au trecut pe lângă ureche nume precum Nicolae Breban sau Dan Alexe. Mă rog, mi-au trecut pe lângă ureche se pare și mi-au ieșit pe cealaltă. Cu un pic de efort se putea face și o trimitere la Punguța cu doi bani, de ce nu? La un brainstorming rapid am tras două cărți (pe lângă cea de-a treia, pe care am și discutat-o un pic, mai sus, Mosaic Man al lui Sukenick): The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath și, paradoxal, Tyll al lui Daniel Kehlmann. Doar așa, ca să punctez, de poftă: legătura cu romanul lui Hilsenrath e, evident, de tematică (Holocaustul), plus explorarea magistrală a complexităţii și ambiguității umane în contextul respectivului regim. Ambele narațiuni intră adânc în zone întunecate ale umanității, punând în discuție conceptul de vină și pe cel de responsabilitate personală. Legătura pe care o fac cu Tyll, în schimb, e la un nivel meta: explorarea trecutului istoric și disecarea miturilor culturale (da, intră aici și stereotipul – cu precizarea că nici la Kehlmann, nici la Mihuleac nu e vorba de vreun defect de scriitură ci, evident, de o disecție a stereotipului în general). Că în unul e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial și în celălalt de Războiul de Treizeci de Ani cred că e absolut irelevant, cel puțin în ceea ce mă privește – în esență este vorba de exploatarea magistrală a unor aspecte mitice și simbolice ale istoriei, cu scopul de a aduce în discuție teme universale despre rezistență, identitate și umanitate.

Patru romane pe care le iubesc, pe care le-aș reciti oricând, de oricâte ori îmi cad în mână – asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în sfârșit (!) pot să spun asta despre un roman al unui scriitor român. Roman care poate sta pe același raft cu celelalte, intrând (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea) în marea familie a literaturii universale contemporane.









209 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page