Un roman pe care l-am „muncit”, ca să mă exprim așa, ca să-l duc la capăt a fost A Book of Memories de Péter Nádas (Farrar, Strauss and Giroux, 1997. Translated by Ivan Sanders with Imre Goldstein – între timp am aflat că există și o traducere românească, încă din 2011, aparținându-i regretatei Anamaria Pop, și tipărit la Curtea Veche Publishing, colecția „Byblos”). Promit să mă apropii, cu următoarea ocazie, și de această traducere pentru că, e adevărat, e un text ce necesită timp, răbdare și concentrare dar, odată ce l-ai terminat, știi, din instinct, că o să vină vremea să îl recitești și cu altă ocazie. Romanul a fost publicat în 1986, a primit o mulțime de premii literare, este ultra-sofisticat, acțiunea desfășurându-se între Budapesta și Berlinul de Est, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Ca teme, așa cum o zice și titlul, accentul este pus pe amintire, pe memorie ca instrument de regăsire al identității. Pentru Nadás exact ideea că memoria colectivă poate fi la fel de importantă ca cea individuală este ceea ce susține structura romanului; pentru el trecutul colectiv are puterea de a influența nu numai maniera în care o societate se dezvoltă și își construiește identitatea, ci și modul în care perspectiva individului, ca entitate singulară, contribuie, prin intermediul experienței sale personale la reconstruirea, din fragmente, a unei imagini complete asupra trecutului.
Așadar, A Book of Memories e un roman ce poate fi citit ca o reflectare a asupra impactului pe care evenimentele istorice majore îl pot avea asupra vieții oamenilor, asupra modului în care trecutul poate influența prezentul și, implicit, viitorul. Pe de altă parte, referitor la conceptul de identitate – pe care, așa cum am spus, Nadás îl explorează, prezentându-l ca fiind fluid și schimbător în timp, într-o lume care se schimbă continuu și care este mereu într-o stare de tranziție – acesta pune accentul pe faptul că, în cursul narațiunii, personajele își regăsesc și își pierd identitățile în funcție de evenimentele care le afectează și care le modelează, memoria jucând un rol crucial în acest proces. Cel mai bine se reflectă acest lucru în modalitatea cu care sunt construite personajele care nu doar că sunt alcătuite până în cele mai fine acorduri intime, ci sunt, de foarte multe ori, supuse unor analize psihologice profunde și introspective. Cred că se poate vedea în construcţia lor, fără prea mare bătaie de cap, o construcție cumulativă, cu influențe din mai multe tradiții literare, mergând de la modernismul european și până la literatura postmodernă americană.
De exemplu, Thomas Thoenissen, personajul principal, un tânăr scriitor german care călătorește în Ungaria pentru a-și scrie cartea este, în mod evident, un alter ego al autorului, fiind, de altfel, și care narează o mare parte din povestea romanului. Tânăr, aparent neexperimentat, acesta are o structură de tip introspectiv și filozofic, referindu-se adesea la probleme legate de identitatea culturală, de istorie, de memorie, rolul său fiind acela de a găsi un sens mai profund în aceste probleme. Un filon ce ar merita, cu siguranță, aprofundat este potențiala legătură dintre acest personaj și „evreitate”, temă ce pare a fi atinsă foarte puțin în roman (ceea ce, sincer, m-a mirat...), dar care este prezentă subtil și, în ciuda acestui fapt, este cu siguranță semnificativă. Deși Thomas nu este el însuși evreu, ci, din contră, are de gestionat o relație problematică (de-a dreptul!) cu tatăl său, preot catolic german, vedem cum tema evreiască este prezentă de fapt în întregul roman, în subsidiar, în special prin influențe de tip cultural și istoric; citind, se simte acest lucru în mod constant (cel puțin în cazul meu s-a simțit). În jocul său între Thea și Maja răzbate extrem de des acest interes ca, de exemplu, atunci când o descrie pe aceasta din urmă, făcând din ea mai degrabă o încarnare a idealului artistic pe care Thomas nu încetează să îl caute, într-o relație extrem de ambiguă și de complexă: „Nasul ei, subțire și ușor înclinat, ar fi putut fi într-adevăr un pic prea mare, mi-a spus odată, avea nasul tatălui ei, cea mai evreiască trăsătură a feței, în rest ar putea trece chiar drept nemțoaică, a adăugat ea râzând; nu și-a cunoscut niciodată tatăl, era prea mică să și-l fi putut aminti – la fel ca și Krisztián, care nu avea amintiri despre tatăl său – a fost „deportat”; cuvântul mi-a produs o impresie profundă, la fel de profundă ca și acea altă frază despre tatăl lui Krisztián, care „a căzut în luptă”; îmi plăcea să îmi trec degetele peste nasul ei, pentru că astfel simțeam că ating ceva evreiesc; în orice caz, culoarea pielii ei compensa acest mic defect, dacă îl putem numi astfel, deși neregularitatea era o parte atât de organică a frumuseții; tenul îi completa frumusețea, o făcea întreagă, deși nu era deschis, cum ar fi putut să se aștepte de la o persoană cu părul blond și ochii albaștri, ci avea nuanța unei pâini crocante, bine coapte, și tocmai această culoare, plină de tandrețe, crea armonia perfecțiunii din trăsăturile ei contrastante”. (Péter Nádas, A Book of Memories. Farrar, Strauss and Giroux, 1997, traducerea fragmentului îmi aparține, p. 368). Și mai vizibilă devine această tensiune în relația cu Thea, în cadrul triunghiului amoros pe care va ajunge să îl formeze cu Melchior. Misterioasă, o adevărată femme fatale, Thea are rolul de a purta cititorul în profunzimea relațiilor interpersonale pentru a dezvălui, strat după strat, întreaga complexitate a emoțiilor umane. Melchior, în schimb, cred că, cel puțin din punctul meu de vedere, se demonstrează a fi cel mai misterios personaj din întreg romanul. Figură cu siguranță paternă pentru Thomas, relația lor este extrem de încărcată de conflicte și resentimente. Tandemul m-a dus cu gândul mai ales la Muntele vrăjit de Thomas Mann unde, ca și în romanul lui Nádas, se explorează intens natura umană (în sens general) și relațiile dintre oameni (în particular). Asemănarea între Thomas și Hans Castorp cred că e evidentă, deși există și evidente diferențe de context; însă amândoi explorează, în definitiv, senusl vieții și pornesc într-o „călătorie” ce are ca scop regăsirea sinelui. Îl văd totuși pe Thomas ca pe un personaj mult mai compex decât Hans Castorp, acesta din urmă fiind, realmente, un tânăr naiv și idealist, în timp ce personajul lui Nádas a depășit de mult aceste granițe. Interesant ar fi de făcut o paralelă între Melchior și tandemul Naphta-Settembrini, Melchior fiind un soi de melanj între cei doi (Naphta e și el misterios, are o perspectivă înclinată spre nihilism, e fascinat de conceptul de moarte; Settembrini, în schimb, e un umanist, un optimist ce crede în progres și într-o lume mai bună). Ei bine, Melchior e un soi de balanță care se înclină când de o parte, când de alta: „Și astfel, când am întrerupt, cu calm, confesiunea lui Melchior cu privire la faptul că este un om al minciunilor, fiind atent să nu-l ofensez, am încercat să împărtășesc cu el unele dintre aceste observații, spunându-i că nu am găsit nimic fals în modul în care își decorase apartamentul, ci dimpotrivă, am văzut în el o fuziune unică între practicitatea burgheză, mulțumirea proletară privind necesitățile de bază și distanțarea aristocratică, în care toate semnele și elementele trecutului erau prezente, deși mutate din locurile lor originale, un sistem ciudat și distorsionat de urme ale trecutului și prezentului, atât animate, cât și inanimate, care se amestecau unul cu celălalt și care putea fi găsit în întregul oraș; el m-a ascultat, uitându-se la mine din colțul ochiului, și deși am simțit că mă îndreptam spre o zonă în care el nu ar putea și nici nu ar vrea să mă urmeze, am continuat să-i spun că pentru mine efectul general al apartamentului nu era nici intim, nici atractiv, ci foarte sincer și, mai presus de toate, foarte german, și fără să știu cum stau lucrurile de partea cealaltă, aș fi dispus să presupun că toate acestea aveau un caracter local unic și, prin urmare, nu era atât de mult creierul meu, cât nasul și ochii mei care se opuneau reflecțiilor sale despre propriul său popor și afirmațiilor sale care, pentru mine, puteau fi asociate cu ura de sine”. (op. cit., p. 477).
Un alt personaj absolut magistral construit este Krisztián – prin intermediul acestuia pătrunzându-se direct, fără ocolișuri, în literatura postmodernă –, iar inițial l-am văzut foarte aproape de Oskar Matzerath, „copilul telepat” al lui Günter Grass, din Toba de tinichea, dar, pe măsură ce lectura romanului a mers înainte, mi-am cam schimbat părerea. Cu siguranță mult mai apropiat de Holden Caulfield al lui Salinger, mai ales atunci când înțelegi că rolul principal al lui Krisztián este de a-și trăi viața ca un observator pasionat și meticulos al realității din jurul său.
După cum se poate vedea, romanul lui Nádas se pretează extrem de bine – tocmai datorită faptului că este de o extraordinară complexitate – unei serii practic inepuizabile de comparații în care (cel puțin momentan) nu simt nevoia să intru și să aprofundez. Cu toate acestea, dat fiind că le-am descoperit (unele cu siguranță nici măcar nu sunt idei inedite) o să mă limitez doar la a le aminti: primul – și cel mai important ar fi Proust (ulterior m-am apucat de verificat și am găsit o sumedenie de studii și articole ce se joacă exact cu acest paralelism, ca, de pildă, un articol semnat de Eva Hoffman, încă din 1997, și publicat sub titlul Sufletul lui Proust sub socialism). Aici, legăturile ce se pot face sunt în special concentrate pe tematică (memorie, identitate și modul în care acestea se raportează la condiția umană). La fel de evident se poate naște și o paralelă cu Un veac de singurătate a lui G.G. Márquez (tot din punctul de vedere al tematicii, adăugând, la „memorie”, faptul că este, în realitate, vorba de „memoria familială” la care se adaugă subteme precum dragostea/ deziluzia/ moartea; în plus, aici pot fi analizate detaliat și argumentele de ordin tehnic (tehnica flash-back-ului și cea a saltului temporal etc.). Mergând pe această linie, e imposibil să nu ajungi să îl legi pe Nádas de Joyce (inclusiv la nivel de complexitate, care – la mine, că-s mai grea de cap... – s-a reflectat în ritmul de melc al lecturii în sine) – la teme aș mai adăuga-o și pe cea a sexualității (deși, în ciuda presupunerilor, Melchior e doar o aluzie înspre zona gay, nu e o certitudine în roman). Ar mai merge aici, fără probleme, Zgomotul și furia de William Faulkner (ne sare imediat în ochi structura narativă fragmentată, lipsa de liniaritate, mozaicarea ce implică îmbinarea de tip puzzle dintre amintiri și experiențe varii; la capitolul teme cred că s-ar putea merge chiar mai departe, adăugând subiectivitatea realității și multiplicitatea fațetelor pe care le poate însuma adevărul – din perspectivă conceptuală, evident). Și nu ar fi acestea toate, am dat doar câteva exemple; s-ar mai putea merge înspre o comparație cu Complexul lui Portnoy de Philip Roth (dacă tot am abordat, la început, filonul de „evreitate” din romanul lui Nádas), preluând și dezvoltând ceea ce a, observat și în tentativa de paralelă cu Joyce, sexualitatea (ca identitate sexuală) și complexitatea relațiilor interpesonale. La fel ca în cazul lui Krisztián, Portnoy este și el un tip de narator extrem de instabil ce cară după el un bagaj de amintiri fragmentate și haotice. De asemenea impactul familie + societate asupra individului este un alt aspect ce ar putea fi urmărit.
Și, dacă tot am ajuns până aici, aș îndrăzni chiar să merg un pic mai departe ( mulltttt mai departe....) și să leg Maus al lui Art Spiegelman de A Book of Memories – mai ales că un roman grafic n-ar trebui să meargă prea bine împreună cu un „roman scris” (sau cum să-l numesc?) de 800 de pagini. Trebuie să mărturisesc că, în general, mă feresc de romanele grafice, nu sunt (nu eram) o mare fană a benzilor desenate și a altor chestii din categoria respectivă dar, dat fiind că Maus e o capodoperă arhicunoscută și arhiapreciată, eu zic că ar merita riscul. Legătura e ușor de făcut: este vorba de tema traumei, plus de tema memoriei (da, iar...), însă de data aceasta colectivă (a unui popor; și se adaugă la cele două specificate anterior, memoria personală, respectiv memoria familială). E adevărat că personajele lui Spiegelman sunt animale (antropomorfe) și că tema este cea a Holocaustului (amintirile fiind cele ale tatălui său) dar, și la Nádas, miza e, la urma urmelor, „antropomorfizarea”, în sensul de „atribuirea unor calități și însușiri umane” unor personaje care sunt atât de reale tocmai prin tendința lor de a se raporta la acest aspect, precum și „introducerea” lor în istorie (de la Ungaria anilor '50 și până la Berlinul anilor '80).
Cu siguranță romanul lui Péter Nádas, A Book of Memories ne invită (sau, mai potrivit, ne obligă) să reconsiderăm trecutul și să ne confruntăm cu el, nu neapărat într-un mod constructiv. Totuși istoria (personală, familială sau colectivă) e importantă, indiferent de modul în care noi ne raportăm – de fapt, ceea ce contează este să se creeze un raport și nu neapărat natura acestuia. Să fie vorba, poate, mai degrabă de o identitate culturală? Foarte posibil. Însă asta cred că deja este o altă discuție.
Comments