Doar ca să mă apuc de scris textul de față am fost nevoită să devastez jumătate de casă... Pe de o parte, problema e clar legată de „cărțile fizice” – aici intervin întotdeauna cine știe ce legi secrete ale lui Murphy care stipulează că nu vei găsi niciodată cartea de care ai nevoie într-un timp util. Nu m-am apucat să verific, dar aș băga mâna-n foc că există o astfel de lege. Căutam, extrem de logic într-o zi înainte de Paști, volumul lui Camille Flammarion, Urania, pentru că am de gând să vorbesc despre muze. Probabil că ăsta a fost cel de-al doilea motiv: muzele, fiind ele extrem de capricioase de felul lor, îți vor băga cu siguranță bețe-n roate când te apuci de-așa ceva. Volumul nu-mi folosește la nimic în sine, mai ales că e și în limba maghiară – prin urmare, în ciuda celor doi ani petrecuți cu însușirea acestei limbi, cred că nu m-aș descurca nici măcar cu dicționarul... Însă e „acea carte” pe care aproape că nu aveam voie să pun mâna când eram copil – și totuși o făceam, pe furiș, deoarece mă fascina într-o asemenea măsură încât aș putea jura cu mâna pe inimă că mi se părea cel mai frumos lucru de pe fața pământului. E o ediție din 1896, apărută la Budapesta, iar coperta, care inițial era îmbrăcată în catifea bleu, o înfățișează pe muza Urania trăgându-l după ea (într-un zbor celest, presupun) pe un tânăr adormit. Volumul e plin de gravuri, imagini ce m-au ajutat, la vârsta aia, să „rescriu” cam tot ce credeam eu că ar fi trebuit să conțină cartea misterioasă.
Însă, acum că l-am găsit, sunt sigură că muzele se amuză pe seama mea, de undeva de sus. Poate că fac și o competiție între ele pentru a vedea cine poate fi mai capricioasă cu mine. Nu-i de mirare că de fiecare dată când le invit la joacă într-un text mă împiedic mereu de astfel de probleme tehnice – nu sunt ele chiar nouă, sunt doar patru, dar au obiceiul de a se amesteca între ele. Trei sunt pe lumea cealaltă, una, zisă și „muza bărboasă”, e în bună stare și în putere, mulțumesc.
Muza numărul 1 e Alfa, o boxeriță blondă, care practic m-a luat sub aripa ei câinească de când m-am născut și până la 12 ani. De altfel, când s-a dus, i-am închinat și o poezie intitulată „Te-am pierdut, o, draga mea iubită!” pe care (deși o am, că așa sunt eu, strângătoare...) prefer să n-o reproduc aici. Mă rog, dat fiind că nu aveam nici 12 ani împliniți, bănuiesc că aș putea găsi scuze... De la ea am învățat, printre altele, că degeaba te străduiești să fugi de-acasă, orice ai face tot ești găsit până la urmă... De asemenea, că (cel puțin în principiu) un câine mare e mai bun ca un câine mic – pe lângă faptul că îl poți folosi pe post de căluț dacă îți dă voie, are și o capacitate mult mai bună de a înghiți rapid orice mâncare ți se pune în farfurie și tu n-ai chef s-o mănânci... Într-un fel nu ești doar copilul tembel al părinților tăi, ci și pui de boxer – prin urmare trebuie să te comporți ca atare.
Avantajul e că orice prostie ai face, oricât de mare, nimeni nu se bagă să te înhațe de sub masă dacă se bagă boxerul „capac”. În definitiv are tot dreptul, ea te-a găsit după ce ai șters-o de-acasă când dormeau toți și te-ai dus în parc ca să adormi într-o bărcuță de metal... În plus, de la ea am învățat cum se roade un os... Nu știu cum mă scăpaseră ai mei din ochi când au înțepenit: eu, așezată lângă Alfa, îi luasem osul din bot și rodeam la el cu o poftă de nedescris (bănuiesc că, având doar vreo doi dinți pe vremea aia, oricum fără prea mare succes...). Alfa se așezase în fund și ea, lângă mine, și mă privea cu totală îngăduință. Probabil că era unul din puținele momente în care mă comportam așa cum ar fi trebui să se comporte un pui normal de câine...
Muza numărul 2 se numește Luna și apare în viața ta când ai 28 de ani, tocmai ți-ai pierdut mama și viitorul soț îți comunică faptul că „avem un cățel”. Îți imaginezi ceva mic, cât palma, dar când ajungi la aeroport și te urci în mașină te trezești cu o ceva ce pare un soi de căpriță. Te linge pe toată fața după care se cuibărește la tine în poală și acolo rămâne. Muza asta are bărbiță și ochi căprui, iar coada îi e ca un morcov. Ai voie să stai la computer și să lucrezi cât vrei – muzele în general sunt deosebit de tolerante la aspectul ăsta – dar cu condiția să le dai voie să doarmă cu capul pe papucii tăi. Luna, cel puțin în prima parte a vieții, a fost și un soi un critic literar – stătea lângă mine, cu urechile ridicate și ochii ațintiți asupra mea. Urechile erau un soi de antene parabolice, prindeau tot. O interesa în mod deosebit tot ce-i citeam, mai ales că o mituiam cu diverse chestii gustoase. Cărți n-a mâncat niciodată, prefera pantofii. De la ea am învățat o chestie esențială: dacă te enervează cineva, chiar și puțin, mușcă-l.
La un moment dat, când Luna avea cam cinci ani, a intrat în scenă un alt soi de muză. Mă rog, mai degrabă un „muz”. Iar ăsta avea acces direct la computer, la caiete și la cărți, că-l ținea fizicul să se urce peste tot. De profesie motan, Miciu-Piciu participa activ la orice act cultural, pe tastatura computerului nu se suia decât atunci când considera el că gata, ai muncit destul și e timpul de joacă. Îi plăcea să miroasă paginile scrise și, dacă nu-i convenea ceva, sălta coada-n sus și rezolva problema estetică cu ceea ce am numit eu „eau du chat”. Cine are motan știe despre ce vorbesc... Nici ăsta nu distrugea cărți (deși putea ajunge la ele), singura fantezie pe care și-a satisfăcut-o a fost să-și facă ghearele pe un volum din Maiakovski. Dar era cartonat și pânzat, așa că bănuiesc că ispita fusese mult prea mare...
Cu Miciu-Piciu alături, scrisul a devenit o aventură plină de neprevăzut. Nu mai eram singură în fața paginii albe, ci aveam o prezență critică și neobosită ce îmi analiza fiecare cuvânt. Mă simțeam ca și cum aș fi avut propriul meu editor personal, chiar dacă acesta era doar un motan cu gheare ascuțite. Simț estetic avea el cu siguranță, altfel nu mi-ar fi vomitat pe articolele de la Dicționar... Luna și Miciu se completau într-un mod extrem e straniu: când l-am adus pe Miciu-Piciu acasă, l-am ținut ascuns în dormitor vreo săptămână. Plecam de-acasă amândoi, închideam ușa... Taică-meu, care nu știa absolut nimic de prezența felină, comenta că vecinii nu-s tocmai normali, au o sumedenie de pisici care tot miorlăie și miorlăie atât de tare de parcă ar fi toate în casă... În fine, cel puțin eu eram absolut convinsă că Luna, în momentul în care o să-l vadă pe amărâtul ăla, o să-l mănânce direct. Când colo, prima întâlnire dintre cei doi, a fost un soi de „întoarcere a fiului rătăcitor”. L-a mirosit, l-a lins și l-a dus direct la ea în culcuș. Motanul a devenit un soi de pui de cățel mai special. Miciu era și el plin de amor filial, tot ce fura de pe masă împărțea cu ailaltă. Nu putea fi nici măcar certat, darmite pedepsit, indiferent ce-ar fi făcut – dacă te răsteai la motan riscai să fii capsat de nebună. Când Luna a murit, Miciu n-a mâncat câteva zile. Venea, se uita la noi și se tot uita, se ducea la ușă și aștepta ca Luna să se întoarcă.
După un an, a intrat în scenă cea de-a patra muză: Tano. Muza cea mai bărboasă de până acum care, de la bun început, a fost fascinată de ce tot făceam eu la computer. Mai bine zis „fascinat”, că și el, ca și Miciu, e tot băiat. Cu alte cuvinte, tot un soi de „muz”. Venea, când avea câteva luni, și se așeza doar ca să se uite la mine cum lucrez. Și se uita, și se uita, dar atât de intens că nu mai eram în stare să fac nimic. Din când în când cred că i se făcea milă de mine, se ducea prin bucătărie și-mi aducea de-acolo ba câțiva cartofi (probabil se gândea că mi-a fi foame), ba câte-o sticlă de apă. La un moment dat mi-a cărat bidonul de țuică. Cu altă ocazie a venit în dinți cu ditamai cuțitul. Din când în când îmi aducea jucării, doar-doar voi lăsa baltă ce făceam eu acolo ca să ne ocupăm de chestii importante. Mai scriam trei cuvinte, mai aruncam o minge... Acum știe când lucrez, vine tiptil și stă cuminte. Mi-a stabilit și orar de lucru, la ora 8 seara se prezintă și, dacă nu las totul baltă, începe să mă tragă de haine. Nici el nu roade cărți deși, dintre toate muzele, e cel mai mare rozător. Știe să facă diferența între o broșură publicitară și o carte; pe prima o poate rupe fără probleme, e dreptul lui. Unul dintre cele mai plăcute momente pentru el (cu excepția celui în care ne uităm la filme interesante, ceea ce, în traducere, înseamnă filme în care să apară și cai – sau măcar ceva oi...) sunt cele în care stăm și citim împreună. Se culcușește lângă mine fericit. Mă rog, mai e și momentul când ne uităm împreună la desene animate... Spre deosebire de toate celelalte muze, Tano e foarte interesat de Tv și de tabletă. Și, spre deosebire de mine, el se uită și la știri și, evident, la fotbal (ba chiar trepidează de emoție).
Luate așa, împreună, muzele astea ale mele mi-au indus o mare dilemă: în definitiv ce sunt eu, cățel sau pisică? Sau poate chiar șoarece – și, la capitolul acesta, ar merita menționat și Dănuț, hamsterul pe care l-am primit de ziua mea, cred atunci când am împlinit 10 ani. Îi plăceau nucile atât de mult încât, dacă doreai să îi creezi o mare dilemă existențială, îi dădeai patru jumătăți. Două le îndesa în pungile laterale de la cap (hamsterii au un soi de punguțe de-a lungul maxilarului unde pot ascunde hrana). A treia o băga în bot și, cu cea de-a patra jumătate în lăbuțe, alerga disperat prin borcanul lui să vadă unde o poate ascunde. Apoi începea reordonarea: scuipa nuca din gură, scotea ce dosise prin punguțe și încerca să se descurce cumva cu cea de-a patra bucată. De rezolvat problema o rezolva întotdeauna: mânca una din cele patru bucăți, după care resistematiza restul.
Deci nu e de mirare dacă am început să mă întreb dacă sunt un cățel sau o pisică, sau poate chiar un șoarece. Cum aș putea fi eu sigură când muzele mele sunt atât de diferite? Probabil că din acest motiv mi-au și rămas alături, indiferent dacă mai sunt fizic sau nu lângă mine. Oricum, cred că e bine să nu mă definească un singur animal. Mi se pare logic să mă bucur de toate părțile mele, indiferent dacă asta înseamnă să latru sau să miorlăi. La o adică nu m-ar deranja nici să fiu un câine care se joacă cu minge, nici o pisică ce-și face ghearele pe canapea.
Și cine știe, poate că și muzele mele sunt, la rândul lor, un amestec de mai multe animale. Poate că Miciu avea un pic de cățel în el și Tano al meu se comportă uneori ca un hamster.
Dar etichetele contează mai puțin. Câine, pisică, om important e să poți să te joci cu cine și cum vrei tu, întotdeauna.