Astăzi voi vorbi tot despre romanul meu, „Arborele de crocodili” – rămăsese să trec la cea de-a doua întrebare. Prin urmare, revin la pseudo/auto-interviul în cauză, dat fiind că tot am chef să stau de vorbă cu mine (și mai puțin cu cei din jurul meu). Până în momentul de față s-au strâns cam 7-8 întrebări (mă rog, unele se repetă...) – dar sunt încă deschisă la propuneri și sugestii.
Întrebarea numărul 2: Ei, ok, și cum te-ai apucat să-l scrii? Și cum de ți-au ieșit 700 de pagini? (tot voci multiple, atât față în față, cât și pe mail). Și de ce l-ai publicat tocmai acum (a se înțelege, la aproape 47 de ani – scuze, m-am oprit un moment ca să calculez, nu sunt niciodată sigură câți ani am exact).
Traducerea întrebării în limbaj jurnalistic: Cum ai abordat procesul de scriere al romanului?
Răspuns oficial la cea de-a doua întrebare: Am lucrat la roman timp de câțiva ani și am abordat procesul de scriere ca pe o călătorie interioară în care am explorat personajele și evenimentele în profunzime. Am încercat să-mi creez propriul ritm de lucru și să mă las absorbită de lumea pe care am creat-o.
Răspuns neoficial la cea de-a doua întrebare: Nu știu dacă m-ați auzit cum chițăiam de râs în culise. Deși ceea ce am spus mai sus este sută la sută adevărat. Doar că lucrurile sunt ceva mai complicate (pe de o parte) și ceva mai puțin tehnice (pe de alta). De apucat m-am apucat așa: Mai întâi a apărut caietul. Un caiet din ăla studențesc, cu o copertă albastră și cu prindere în partea de sus, gen notes. Aici trebuie să deviez un pic și să vă anunț (da, râdeți...) că eu sunt de modă veche: mai întâi scriu pe caiet/ agendă/ foi și abia în a doua etapă, când pot să îmbin capacitatea de a tăia din text cu cea de a păstra ceea ce e just, trec la computer. În plus, fiecare scriere are „suportul” ei. Caietul ăsta, căruia îi zburau, după nu foarte mult timp, foile era pentru „Arborele de crocodili”. În sensul că trebuia să fie exact ăla și nu altul. Aveam în el, la început, nu știu ce însemnări pentru o chestie de literatură comparată; am jumulit foile, le-am îndesat pe undeva, și acum, când am iar nevoie de ele, nu le mai găsesc. Da, știu, sună ciudat... Ca să fie clar: pentru următorul roman am un set de trei caiete, tot studențești, coperțile sunt cu prisme roșii și albastre. Sunt de matematică și asta chiar mă preocupă. Mii de purici împrăștiați pe pagină– cu greu îi dresezi. Când trebuie să introduci pe computer te întrebi ce naiba ai scris acolo. Mai există, de exemplu, un alt set de caiete portocalii, foarte atrăgător, despre care nu știu încă nimic – nici titlu, nici subiect, sunt doar pagini liniate și atât. Bun. Prin urmare am luat caietul și m-am apucat de scris. Despre pix nu vă mai dau detalii, ăla e irelevant. Înainte scriam cu stiloul. Nu mai am niciunul, mi le-au furat la un moment dat – până la urmă eu m-am bucurat, așa am scăpat de chin. Revenind la „Arborele de crocodili” - aveam perioade în care uitam complet de text (cea mai lungă a fost de vreo doi ani), altele în care scriam ca turbata. Scriam (în gând) și în somn. Nu, nu a existat un plan, nu am făcut scheme, defalcări pe capitole. Mă așezam să scriu ca după dictare. De parcă cineva mi-ar fi șușotit în ureche. Probabil acesta este și motivul pentru care a ieșit atât de lung – deși au fost scene, capitole pe care le-am scurtat, le-am regândit ulterior. Ar fi putut fi mult mai scurt? Nu, nu cred. Sper doar că următoarele personaje vor fi mai puțin vorbărețe... De ce m-am apucat să-l public tocmai acum? Păi... de ce nu? Glumesc, nu, asta e abordare de puștancă de 20 de ani. Nu e primul roman scris. E doar primul roman pe care am considerat că e în regulă să îl public, că merită să ajungă și la alți cititori. Probabil e vorba aici de o deformație profesională – dat fiind că specializarea mea e literatura comparată și dat fiind că citesc cât de mult pot. Pur și simplu nu am considerat că ceea ce am scris până în acest momentan fi fost bun de publicat. Din fericire (sau din nefericire?) am capacitatea de a mă detașa de text, chiar dacă e al meu. Că e bun, pot să vi-o garantez. Dar cât de interesant/ mirobolant/ nemaivăzut/ nemaipomenit e textul rămâne să decideți voi. Sper doar că aveți chef de citit.
Apropo, ca și data trecută, voi oferi aici un fragment „ilustrativ” din roman. Enjoy!
„Aurel se uită la el cam mirat, în timp ce nevastă-sa chicotea.
— Nu cumva asta-i ca povestea cu icnerul, măi Bebe?, și-i făcu cu ochiul.
Boian se înroși, dar era hotărât să rămână ferm pe poziții.
— Adică stai... ce poveste?, întrebă Sisou curios.
— Cu icnerul, îi răspunse Aurel, iar celălalt dădu din umeri și strânse
din buze semn că, deși i se spusese de două ori, tot nu înțelesese despre
ce era vorba.
Boian era impasibil, prin urmare Aurel se gândi să continue.
— Păi mai ții tu minte când eram noi mici, pe vremea lui Ceaușescu?
Sisou dădu din cap afirmativ, semn că da, își amintea.
— Eram eu acasă la el, la București, într-o vacanță cred... Și când se lua lumina, seara, jucam Fazan, eu cu Bebe, și cu maică-sa și cu taică-su... și lui ăsta nu-i plăcea să piardă... întotdeauna se ambala... cred că aveam vreo zece, unsprezece ani... așa... și la un moment dat scoate ăsta un cuvânt din el... de unde, nu știu, nu mă întrebați.
Se opri un pic, ca să bea o dușcă de bere, se șterse la gură cu dosul palmei și continuă:
— Așa, ce spuneam? Și se încurcă Bebe, și ce să facă... ce să facă... zice „ICNER”. Și noi toți nu, hai mă că glumești, ce e aia icner? Și el nu, că există, că a găsit cuvântul ăla într-o poveste; și maică-sa, și taică-su încercau să-l convingă că nu există așa ceva – că doar ăia erau oameni citiți, nu ca noi, niște copii... Și Bebe, nimic; că știe el de icner, că e bun cuvântul și că a câștigat. Da' taică-su, șmecher, îi zice: «păi bine măi Bebe, uite, eu te cred. Că știu că tu nu minți» – asta cu minciuna e altă poveste, vi-o spun eu mai încolo. Deci, zice omul, «știu eu că nu minți. Ia învață-ne și pe noi ce e ăla un icner. E o stare, așa, sau e un obiect?». Și Bebe, de colo: «Nuu» – zice –, «e un obiect, dar ceva mai complicat. E ca o unealtă agricolă, care se folosea pe vremuri, nu acum. Adică e un cuvânt care era, nu mai este acum.» Și taică-su: «adică e un arhaism. Nu se mai folosește, nu că nu există. » «Nuuu», zice Boian, «Nu mai există și gata. S-a anulat de peste tot». Și ne uitam unii la alții, eu i-aș fi dat un capac în cap dacă era după mine, că eu nu citeam povești și d-astea, mie îmi plăcea fotbalul în curtea școlii – da' erau părinții lui acolo și nu puteam. Și dacă ei credeau în icnerul ăsta, ce puteam eu să fac? Pierdeam la joc și gata, asta era, că nu mă făcea pe mine un cuvânt în plus sau în minus. Nu vă zic că a așteptat taică-su să dea ăștia drumul la lumină și-a-nceput să scoată din rafturi toate dicționarele care-i cădeau în mână. Și vine taică-su cu vraful de dicționare, că aveau o bibliotecă mare, aveau ei de toate, și se pune ăla pe căutat, și ia-l de unde nu-i, nu era niciun icner pe nicăieri. Și taică-su, de colo: «măi Bebe, da' eu știam că tu nu minți. Uite, vezi, nu există nicăieri cuvântul ăsta de care zici tu. L-ai inventat și gata, hai, recunoaște». Erau și ăia încăpățânați, ce căcat le păsa că inventase ăsta micu' un cuvânt? Și... ia uitați-vă la el, exact mutra asta o avea și atunci – și toți ochii se îndreptară pe Boian care stătea extrem de liniștit, cu țigara între două degete –, și zice el: «Ba există. V-am spus, e un instrument agricol. Dacă nu e în dicționar, nu e problema mea».
— Și taică-su s-a dus și după dicționarul ăla francez, cum îi zice...
— Larousse, îi replică Boian, fără să i se miște niciun mușchi pe față.
— Exact, așa, cum zici tu. Și ce să vezi? Nici acolo nu era!, și mai trase un gât de bere.
— Și? – întrebă curios Sisou.
— Și ce? Nimic. A ținut-o langa pe-a lui toată seara cu icnerul ăsta, de parcă noi eram tâmpiți și nu știam că anumite cuvinte există și altele nu.” (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili, Ed. Eikon, 2023, p. 319-321).
Comments