Am revenit la roman deși, după atâtea evenimente, parcă am simțit nevoia să iau și o mică pauză. Între timp s-au mai adunat și alte întrebări, doar că eu mi le-am notat pe undeva și evident că nu știu prin ce agendă sau carnețel se găsesc în momentul de față.... Așa sunt eu, pun totul bine și-l găsesc la sfântu-așteaptă...
Întrebarea numărul 3 e și cea mai tehnică, plus că a revenit extrem de des, cred că toată lumea m-a întrebat (asta după ce a văzut romanul tipărit): De ce nu l-ai publicat în două/ mai multe volume? Pentru cei care încă nu știu despre ce este vorba, romanul are 716 pagini.
Gestual, pentru cine avea cartea în mână, asta s-a tradus printr-o „cântărire” apreciativă a produsului, cu mișcări de jos în sus. Adică „băi, dar ăsta chiar cântărește ceva”. Îmi place chestia asta, îmi dă sentimentul de pepene bine copt.
Sfat: dacă ar trebui să dau un sfat femeilor, nu mi-aș face probleme - se știe că orice lucru, oricât de mare, încape în orice poșetă, fie ea cât de mică. Cartea în sine, ca obiect, odată introdusă în geantă poate fi folosită și pe post de port-document sau pe post de portofel. Suportă pe lângă ea rujuri, chei, hârtiuțe, bomboane, gumă de mestecat, elastice de păr, monezi, pungi pentru treaba mare a câinelui, agende, sandale de schimb, șosete, pixuri, flacoane de parfum, folii de medicamente, bonuri de la supermarket și ce mai aveți voi pe-acolo. Eu am găsit odată o felie de pizza mumificată, învelită în staniol... În schimb, dacă ar trebui să dau un sfat bărbaților, e mai greu: ori sunteți șmecheri și băgați cartea în poșeta soției/ prietenei/ surorii etc. ori o țineți la subraț. Asta e, alte soluții n-am...
Răspunsul meu (ăla neoficial): Cred că v-am mai povestit eu când am sărbătorit regăsirea tuturor volumelor din În căutarea timpului pierdut, nu? Dar nu v-am zis și cât a durat. Ei, nenorocirile alea mici din BPT au reușit să-mi eludeze simțul ordinii și au nimerit prin diverse cutii. Cutii pline cu alte cărți. Aproape fiecare volum în altă cutie. Pe care eu scrisesem, la timpul potrivit, „de dus acasă - urgent” - așa că dragul meu soț mi-a adus cam două cutii pe an. Când pescuiam câte-un Proust de-acolo, ziceai că am câștigat la Loto. Primul volum a fost și ultimul pe care l-am recuperat (că așa e logic). Și asta se întâmplă cam cu fiecare carte care e în două sau mai multe volume. Când am găsit Maestrul și Margareta cu cele două volume așezate unul lângă altul m-am pus imediat pe recitit ca nu cumva să se separe și să nu mai dau de ele. Romanul lui Bulgakov are un statut special pentru mine: e acea carte pe care am impresia că nu am citit-o deși cred că sunt (și nu exagerez) la a patra recitire. Cazurile în care volumele multiple se reunesc sunt cazuri fericite. În preajma Revoluției a lui C. Stere credeți că a reușit să revină vreodată la setul complet? Sau Războiul micului Tristan al lui Mircea Gesticone, care e volumul I din seria ce se continuă cu Vest? Au dispărut fără urmă, de parcă le-ar fi înghițit pământul. Și exemplele de cărți lipsite tragic de frați și surori pot continua. Pe de altă parte, când văd, de exemplu, Harmonia caelestis a lui Péter Esterházy (808 pagini) simt că aș putea să-mi construiesc o casă cu câteva sute de exemplare. Sau Operele complete ale lui Maiakovski - pe astea le poți folosi și pe post de arme; dacă intră careva în casă și-i dau un volum din ăla în cap l-am terminat definitiv. Uite, Magicianul lui Fowles știu întotdeauna unde e, îl văd de departe pe raft. Ce m-aș fi făcut eu dacă era în două volume?
Și răspunsul oficial: Acum fără glumă, gata, trec la lucruri serioase. Romanul în sine are o structură labirintică, prin urmare ar fi complet nepotrivit să ieși din narațiune, să spui stop când ai terminat primul volum și să te apuci mai încolo de al doilea. Este alcătuit dintr-o rețea de povești, de personaje și de evenimente care, unele fără altele, nu ar avea sens să existe. Imaginați-vă un labirint fizic în care, după ce intrați și vă învârtiți de vă ies ochii din cap ca să găsiți ieșirea, vă opriți la un moment dat și spuneți: Băi, ia stai așa, unde naiba e volumul doi? Aoleu, l-am lăsat afară, pe măsuță, și mi-am uitat și pachetul de țigări/ cheile de la casă/ hârtia igienică sau ce-o mai fi necesar pe-acolo. Am uitat ghemul de lână! Și instrucțiunile de folosire erau în volumul al doilea... Nu vei simți tu oare confuzie și frustrare când vei vedea că, după ce că nu ai schema problemei, nici lână de-un fular pentru Minotaur nu ai? Nu e mai bine să te simți satisfăcut și împlinit cu o cărămidă de volum? Pe care, la o adică, îl poți folosi pe post de cărămidă: te urci pe el și te uiți peste gard și de-acolo țuști, ajungi direct afară...
Ca de obicei îmi însoțesc delirul cu un fragment ilustrativ din roman. Enjoy!
„Într-o situație din asta absurdă se mai găsise o singură dată în viață, când era încă foarte mic și nu apucase să învețe decât foarte puține lucruri, mai ales că avea o mulțime de frați și surori, iar timpul părinților era limitat. Îi auzise pe oameni vorbind de „cei 7 ani de-acasă” și i se păruse cel mai amuzant lucru de pe fața pământului, chit că nu avea el o idee prea clară despre cât fac exact șapte ani, dar știa că era mult timp, atât de mult încât puteai să mori otrăvit de mii de ori, să te calce mașina sau să-ți dea unul cu cărămida în cap. Mai ales despre mașini nu știa mare lucru, dar știa despre piețe – acolo era mâncare multă și bună și te puteai descurca fără degustător. Îi plăceau fructele, lângă locul unde se născuse era un dud și se înfrupta din boabele alea dulci până i se întindea pielea roz de pe burtă ca o tobă. Fructe simțise și-atunci, dar multe, tare multe, toate parfumate într-un curcubeu de mirosuri pe care nu-l mai experimentase până în momentul ăla și se lăsase dus de-a rostogolul până la fundul sacoșei, îmbrățișând portocalele reci și zgrunțuroase și frecându-și drăgăstos botul de puful piersicilor și așa adormise, îmbăiat de mirosuri minunate. Și nici n-ar fi ieșit de acolo atunci când se trezise din somn dacă nu i s-ar fi părut lui că glasurile de afară erau altele, și parfumurile la fel, și că totul se mișca haotic, împingându-l și boțindu-l în toate direcțiile. Ieșise doar să vadă ce este, și se cățărase un pic mai sus, atâta tot, își agățase și ghearele în stofa moale, fucsia, și înjură în gând, când auzi un strigăt de groază: „Șobolanul! E un șobolan în autobuz! Prindeți șo-bo-la-nul!!!”. Și-ar fi vrut să se întoarcă și el să vadă la cine strigau toți nebunii ăia, doar că o palmă mare și grea îl trimise direct la podea, era amețit, dar nu atât de tare încât să nu fie conștient că erau tălpi peste tot, mai mari și mai mici, care se repezeau, apăsat și răutăcios, să-l prindă sub ele. Alergase în sus și-n jos fără oprire, fără suflare aproape, urmărit de strigătele infernale care, în esență, îndemnau la omorârea lui, la strivirea corpului, deși era clar că nu numai cu ăla aveau ei treabă, l-ar fi făcut praf cu totul dacă ar fi putut. Și atunci se întâmplase miracolul: o hurducătură bruscă și toată mișcarea aia încremeni – pentru o bună bucată de timp chiar și după aceea fu convins că a murit – și o mare fereastră se deschise, simțea mirosul de afară, de aer, de gunoaie, de ce i-ar mai fi trecut lui prin cap, și dintr-un salt ajunse acolo, nu fără a auzi în urma lui „fir-ar al dracului de șobolan șmecher, a scăpat, ia uite la el, a coborât în stație!”. Fugi din răsputeri, fără să se oprească, cu ochii injectați, ghidându-se doar după mirosuri, până ajunse acasă. Doar atunci putu să răsufle în sfârșit ușurat și să se întrebe ce-or fi vrut să zică ăia cu „stația”. Dar niciun alt șobolan nu știa, nici măcar cei mai bătrâni, așa că după un timp încetă să mai pună întrebări idioate, preferând să se concentreze pe lucrurile utile pe care le avea de învățat. Deși de uitat nu uitase niciodată întâmplarea asta și, în momente cum erau acestea, experiența în cauză îi revenea în minte. De asemenea, se mai întâmpla să se gândească și cum ar fi fost să iasă din cușca aia la un moment dat, așa, cu totul întâmplător, și să-i omoare pe toți, mușcându-i de beregată, eventual în timp ce dormeau –, dar asta era o cu totul altă poveste. Însă nu se putea abține, pur și simplu nu putea să nu lege gândurile astea, cu totul fugare și frivole, e adevărat, de fereastra aia care (și nimeni n-ar fi putut să-l acuze de asta) îi stătea în fața ochilor ca o provocare; nu putea, nu avea dreptul să vadă altceva și, chiar și atunci când se încolăcise, într-o tentativă de somn forțat și inutil, cu fața spre peretele opus, în spatele ochilor strânși, îndesați acolo ca două bile lucioase, stăruia imaginea acelei ferestre. Câteodată era deschisă, alteori închisă sau cu draperiile trase, dar tot acolo se chema că este. Încercase să pună pe picioare și o teorie privind acest aspect, însă nu se concretizase nimic. Și poate tocmai din acest motiv, atunci când Boian îl luase, cu tot cu cușcă și-l dusese în grădină, deschizând portița cu maximă simplitate, avu sentimentul că fusese exilat sau, și mai rău, deportat: nu era libertatea firească pe care el o așteptase, febril, atâtea zile și nopți, nu se împlinise frumos, ritualic, cu trecerea prin fereastră, ci de-a dreptul meschin. Mai lipsise să-l scuipe și să-i dea și-un șut în cur și-ar fi avut tabloul complet. Oricum, chiar și așa, plecase. „Ce-i în mână, nu-i minciună”, se gândise el. După care n-avea decât să mai vadă ce și cum. Și încă de la primul pas făcut la baza zidului, trecând pe lângă plantele alea cu miros ciudat, știu, instinctiv, că i se dăduse drumul în labirint. Nu îndrăznise să treacă de zid, mișcarea aia trebuia încă gândită, avea nevoie de un plan. Își permisese totuși să se oprească pe coama zidului ca să-și netezească blana, lingând-o cu furie și rășchirându-și ghearele în încercarea, oarecum zadarnică, de a căpăta un aspect cât de cât normal. Deci acesta era labirintul. Încă nu-i venea să creadă, i se păruse întotdeauna o poveste bună de păcălit hamsteri sau alte rozătoare, dar știa foarte bine că oricât ar fi încercat să analizeze situația, să facă o expertiză, n-avea să-i folosească la nimic. Îl auzi pe Boian de undeva, cam de departe, îndemnându-l: „hai, du-te... ce mai aștepți?... ești liber”, și îmboldirea asta din spate, cu de-a sila, îl făcu să se simtă și mai murdar. Se așeză mai comod și se linse tacticos, mișcând din mustăți. Din nefericire pentru el, n-avea nici cea mai mică intenție să-i facă pe plac, îl folosise și uite, acum îl azvârlea cât colo, ca pe-o jucărie stricată... O să plece, cu siguranță o să plece – și încercă să se uite în ochii lui, chiar și așa, peste umăr, dezechilibrându-se –, dar nu trebuia să uite că deja știa pe unde era intrarea. Și poate, dacă o să aibă chef, o să se întoarcă. Știa la fel de bine că ceea ce gândea nu era neapărat adevărat, dar suportase prea multe. Poate că ar fi fost bine ca, măcar pentru un timp, să rămână acolo, pe zid. Văzuse șopârle, multe, mature, adulți și, prin crăpături, zeci și sute de progenituri, fiii și fiicele acestora. Și nu păreau să se teamă de el – încă nu, poate pentru că nimeni nu le mâncase până atunci. Dar acum nu-i era foame, ceea ce pentru un șobolan nu era chiar cea mai naturală chestie. Se întrebă, oarecum rușinat, dacă îi era oare teamă ca nu cumva să se piardă dacă ar fi plecat de acolo. Pe de altă parte situația începea să-i procure o oarecare plăcere și să-i ațâțe curiozitatea. Se hotărî să mai aștepte totuși, era un cordon ombilical ce nu se desprinsese chiar complet deși era extrem de hotărât ca să-l muște, să-l muște rău de tot dacă doar i-ar fi trecut prin cap să pună mâna pe el. Se întoarse să verifice cum mai era situația în grădină și constată, cu stupoare, că Boian plecase. Era singur. Se bucură pe moment, dar doar puțin – avea ochiul format, e adevărat însă că de la atâta stat în cușcă nu era absolut sigur că nu i se blocaseră simțurile. Că nu-i crescuse o peliculă pe ochi, ca la găini, care să-l împiedice să încerce să supraviețuiască așa cum se cuvine. Stătu acolo, lipit de cărămizi de nici măcar vârful cozii nu i se vedea de nicio parte a zidului. Cine ar fi privit de jos ar fi putut jura cu mâna pe inimă că plecase de mult. Se bucură de soarele dimineții care-i încălzea blana umedă și-i dezmorțea ghearele puternice, se perpeli sub soarele înșelător al amiezii, topit de căldura aia precoce, neașteptată, pentru a trece mai apoi în boarea ușoară a după amiezii și în răcoarea răzlețită cu stele a nopții. Doar atunci își permise luxul de a se ridica și a se întinde din toate mădularele, cu articulațiile uscate de atâta așteptare trosnind ca niște crenguțe sub pași. Înțelesese ceva, nu stătuse degeaba tot timpul ăla: că drumul lui prin labirint nu începea acolo, nici n-avea cum, ar fi fost o greșeală majoră să gândească așa. Se scărpină pe îndelete cu una din labele din spate în ureche, după care o mirosi tacticos. Ronțăi și vreo doi gândaci din ăia negri, avea nevoie de câteva îmbucături ca să prindă puteri. Merita să se trateze bine după tot ce îndurase. Și apoi, ca la auzul unui cuvânt magic, sări în grădină, splendid, agil, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Intră în casă fără să facă vreun efort, cunoștea drumul din instinct. Era pregătit pentru călătorie, nu avea dubii în privința asta, dar totul trebuia făcut așa cum se cădea să fie făcut, fără să fie confuz sau frustrat”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili, Ed. Eikon, 2023, p. 477-480).
Yorumlar