top of page
Crystal Salt
  • Poza scriitoruluiCristina Deutsch

Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea I.

Actualizată în: 18 mai 2023


Am tot stat eu și m-am gândit, m-am sucit la ideea că ar trebui să încep să scriu ceva despre roman, dat fiind că este deja la tipar și se poate face precomandă pe site-ul editurii Eikon. Cea mai grea alegere a fost să stabilesc despre ce ar fi mai important să scriu: despre cum mi-a venit ideea Arborelui de crocodili? Despre „procesul de creație” în sine? Despre personaje? Am primit întrebări varii și pe facebook, și pe mail și prin viu grai. Și mi-a dat mie prin cap că cea mai bună soluție ar fi, măcar în această primă fază, să le adun și să răspund la ele așa cum aș face într-un interviu.


Cum întrebările sunt multe (și cum mie îmi place de mor să mă lungesc) o să îl împart în episoade, câte o întrebare în fiecare postare. Dacă vă place ideea și dacă aveți de întrebat și altele, vă aștept cu mesaje în comentarii/ pe facebook/ pe mail, fiecare după putință și după dorință/


Întrebarea numărul 1 (voci multiple, față în față cu autoarea): Ce e aia „Arborele de crocodili?”.


Traducerea întrebării în limbaj jurnalistic: Cum ai ales titlul «Arborele de crocodili»?


Notă: am decis să ne tutuim, eu și cu mine, încă n-am ajuns să mă adresez propriei persoane cu „dumneavoastră” (deși nu e o idee tocmai rea...).

Răspuns la întrebarea numărul 1 (răspuns oficial): : Titlul a venit ca un impuls creativ în timpul procesului de scriere. Am vrut să evoc o imagine puternică și neașteptată, care să surprindă cititorii și să le instige curiozitatea. De asemenea, ideea de crocodili face referire la învățarea dură a lecțiilor vieții și la adaptarea la mediul înconjurător, ceea ce se potrivește perfect cu tema romanului.


Răspuns neoficial la prima întrebare: Într-o noapte, cu ceva ani în urmă, cred că era prin 2012 dacă nu mă înşeală memoria (dar mi-e prea lene să scot acum manuscrisul ca să verific...) l-am visat pe individul ăsta chelios care mă lua la rost: „Auzi, dar tu când ai de gând să te-apuci și să scrii?” „Să scriu ce, cine dracu’ ești, nu vezi că dorm?!” „Cum adică ce să scrii? Să scrii despre mine!” „Și cine ești tu, băi?”, m-am răstit eu la el. „Cum adică? Eu sunt Bebe. Bebe Boian. Și vezi să nu te pună naiba să schimbi titlul. Se numește «Arborele de crocodili», ai înțeles? Și așa rămâne!”. Câteva zile am uitat de el, dar era insistent individul. Mi-am tot stors creierii să-mi dau seama de unde-l cunosc, însă habar n-aveam cine e, nici măcar nu semăna vag cu cineva. Asta așa, pe scurt, că până să-l mai întreb eu ceva, a șters-o. Eu îmi cam iau visele în serios. Prin urmare, vrând-nevrând, am lăsat baltă alte chestii și m-am apucat de „Arborele de crocodili”. Sinceră să fiu habar n-aveam la început ce era cu titlul, nu știam ce reprezenta ­ și cred că m-am lămurit abia când romanul a început să prindă formă. Este, evident, o metaforă pe care aș putea-o explica foarte bine într-o imagine în mișcare – și asta a fost una din chestiile care m-au măcinat, că nu există coperți de carte cu imagini în mișcare: crocodilul acela pe care îl vedeți voi pe copertă ar fi trebuit să clămpănească din bot din când în când. Coroana arborelui ar fi trebuit să se miște atunci când bate vântul, iar peisajul din spate să fie în continuă schimbare. Dar povestea coperții e altceva, voi reveni la ea la momentul potrivit. Cu toții putem fi, la un anumit moment, crocodili hăpăitori sau victime sfârtecate, culcușiți în interiorul arborelui nostru personal. Se întâmplă (e adevărat, mai rar, să fim chiar toate trei în același timp). Crocodilii se mișcă, fac clap-clap din dințișori, se preling lipăind din lăbuțe prin seva arborelui, sus, cât mai sus, vor să iasă de acolo și să te apuce de picioare. Și totuși, în același timp, bietul crocodil e împins jos, tot mai jos, coada i se înfige în pământ ca o rădăcină, ar vrea să iasă, bate din fălci a disperare, dar cineva, de sus, îl împinge fără milă. E doar o chestiune de perspectivă, nu-i așa?


Ilustrez cu un citat și, dacă aveți comentarii/ sugestii/ întrebări vă aștept în comentarii/ pe mail/ pe facebook, pe unde doriți voi și pe unde puteți.


Fragment din romanul Arborele de crocodili.




„Vântură cu palma, într-o doară, pozele de pe pat și găsi imediat ceea ce căutase, părea că fusese de la bun început acolo doar că el nu o văzuse, poate din cauză că și-o amintise cu totul altfel. Nu era pătrată, ci rotundă, decupată de o mână nu foarte abilă și lipită apoi pe un carton îngălbenit, subțire. Fu tentat totuși să se întrebe de ce nu-i atrăsese atenția; dar învățase, din experiență, că lucrurile din fața ochilor le vedem cu cea mai mare greutate. Strânse totul, puse cutia la loc, cu grijă, și-și luă prada cu el în bucătărie. Acolo, pe mușamaua de plastic de pe masă, bine spălată, lucrurile se prezentau mult mai clar. Își sprijini capul în mâini întrebându-se, retoric, cum de-i venise idiotului ăluia de Modreanu să-l acuze că falsificase orarul. Bine, nici măcar nu înțe-legea foarte bine ce ar fi vrut să spună tâmpitul cu asta. Recunoștea că era dezordonat, doar i-o spusese și bunică-su de atâtea ori, și rătăcea des foaia aia, se strecura, nu se știe cum, ba în spatele unor cărți, ba ajungea între foile unui caiet. Ba chiar o dată îl găsise ascuns sub covor – și asta după o săptămână de căutări. Dacă ar fi fost după el, nici nu s-ar mai fi dus să îi ceară socoteală lui Modreanu – entuziasmul, agitația lui inițială, după ce vorbiseră la telefon, chiar fusese una autentică; dar acum, doar simplul fapt că era nevoie să iasă din casă pentru așa ceva îl indispunea. Își permisese să-l ia peste picior pe bunică-su, asta îl deranja cel mai mult, că nu avusese o replică devastatoare în acel moment. Auzi, urechile lui Flax... când era mai mic se chinuise câteva zile să inventeze un sistem să le facă să stea la locul lor, le lipise cu bucăți mari de scotch, furat dintr-un sertar dar, în ciuda grijii cu care lucrase, rezultatul chiar nu fusese pe măsura așteptărilor. Scotch-ul se lipise de păr pe alocuri, pierzându-și din vigoare și, doar după douăzeci de minute, nici măcar o jumătate de oră, strânsoarea începea să slăbească, lăsând urechile să se arcuiască sub forma bizară a unor cornulețe. La un moment dat se gândise chiar să le taie, nu se decisese însă cu ce ar fi fost mai bine, cu foarfeca mare, de croitorie, cu forfecuța de unghii sau cu lama de ras a lui bunică-su. Nu le-ar fi tăiat chiar de tot, doar le-ar fi ajustat așa, pe margini, le-ar fi dat un fason... Dar îi era teamă de durere, peste asta nu putuse să treacă, chiar se ciupise cu unghiile de marginea lor ca să vadă cum ar fi fost la o adică și, și așa, îi dăduseră lacrimile... În ultimul an schimbase însă placa; îi ceruse lui bunică-su să-l ducă la frizer și să-l tundă scurt, regulamentar. Scăfârlia creață, ca o blăniță de caniș, arăta chiar bine, iar unii profesori își treceau mâna peste creștetul lui, murmurând: „bravo, elev, așa te vreau!”. Era regulamentar; prin urmare și urechile ar fi trebuit să fie. Două foi de varză atârnate pe lângă cap. „Dumbo! Bă, Dumbo!”, îi strigau colegii, „urecheatule!” – și ăstuia Flax îi răspunsese prompt „urecheat e tac-tu”. Mâncase bătaie și se alesese cu un dinte ciobit dar, în opinia lui, chiar meritase investiția. Și băiatul din fotografie, care părea cam tot de vârsta lui, undeva la 11-12 ani, avea aceleași urechi. Ba chiar și fata, dar ea era privilegiată, de sub cozile groase se ițea una singură, cu delicatețea unei scoici. Și totuși, chiar la începutul anului, urechile alea îl ajutaseră să se răzbune. Lecția de istorie. Cu profesoara aia ciolănoasă, cu ochelari, îmbrăcată veșnic doar în maro. Flax nu era chiar favoritul ei, dar aproape – avea memorie bună și părea să-i placă istoria. Spunea lecția lent, cu ochii închiși, concentrat, era nevoit, prin natura lui, să-și imagineze toate bătăliile alea, și cum se așeza regele pe tron, cum se urca el pe cal și așa mai departe. Se vedea că gusta povestea în sine, o rumega bine și i-o servea profesoarei. Dar lecția despre Holocaust era tot ce putea exista mai rău pe fața pământului. Cu siguranță mai rău decât Holocaustul în sine, își spusese Flax. Măcar acolo n-ar fi fost singur. După ce profa terminase de strigat prezența și ascultase deja trei elevi (iar Flax scăpase de data asta), începuseră deja să se insinueze chicoteli care, mai ales în ultimele bănci, se transformară, treptat, în nechezături slobozite aparent întâmplător, mai ales când profesoara era ocupată să scrie la tablă, cu spatele la elevi. Noroc că el era în prima bancă, practic cei care-l puteau vedea în față erau puțini – mai precis cele două fete așezate pe lateral și profesoara. Fața lui Flax arăta fix ca a unuia dintr-o reclamă la oale sub presiune. Nu putea să vadă chestia asta, dar știa foarte bine că se înroșise și se tot întreba cât, iar asta îl făcea să devină și mai roșu, era transpirat, fierbea pe dinăuntru și pe dinafară. Încercă să se calmeze, să nu se mai gândească, dar vârfurile urechilor îi ardeau deja. Doar 50 de minute! 50 de minute trec repede. Ce sunt 50 de minute? Și, dacă socoteai, mai rămăsese de fapt doar vreo jumătate de oră efectivă. Și nici măcar nu era o oră de fizică. Nu puteai compara ora de istorie cu ora de fizică și asta-l mai liniști un pic – nu era niciun dubiu, nimic nu putea fi mai înfiorător pe fața pământului decât ora de fizică. Sau uitase oare cum se prefăcuse că leșină când îl invitase profa la tablă ca să explice problema? Luase 4 oricum, pentru că nu-și revenise în timp util. „Lasă, Flax, înveți tu lecția până data viitoare și-o să vezi că o să te simți mai bine...”, îi spusese profesoara, mângâindu-l duios pe cap, iar el se uitase cu o mutră de cățeluș recunoscător. I se dăduse un răgaz, un timp oarecare de gândire în care poate că data viitoare nu va mai exista niciodată. Se uită la ceas, pe furiș, și constată, cu stupoare, că tot periplul lui mental nu durase mai mult de patru minute. „Ce e Flax, ne plictisim?”, o auzi pe profesoară. Se prefăcu că nu a auzit nimic, sau poate că întrebarea nu-i era adresată chiar lui... „Ia, elev Flax, ia să auzim noi de la mătăluță ce părere ai despre Holocaust... Sau nu ești prezent?”. Flax se ridică în picioare, cu mișcări extrem de lente, încercând parcă să-i dea suficient timp ca să se răzgân¬dească. Dar se pare că trăsese lozul cel mare, profesoara stătea acolo, proțăpită, și se uita fix la el, așteptând. „Sunt prezent, doamna profe¬soară”, spuse el cu glas absolut jalnic, iar toată clasa râse. Era prezent, cum dracului să nu fie, la un așa eveniment putea el să lipsească? Putea fi prezent acolo, cu toată familia, vii și morți, la o adică. „Auzi, Flax, da' tu nu cumva ești evreu?”, îl întrebă profa cu o mutră perplexă. Simți cum se ridică și cum se prăbușește, succesiv, ca într-un roller coaster. Sângele, tot sângele disponibil, i se concentrase în pomeți și, mai ales, în vârfurile urechilor care deveniseră stacojii. De undeva, din fundul clasei (iar) se auzi un hăhăit: „Bă, Flax, te luăm de urechi și la cuptor cu tine!”. Urmă un râgâit copios ce părea, cel puțin la prima vedere, colectiv. Până și fetele alea de pe laterală râdeau, cu mâna la gură. Profesoara încercă să facă ordine bătând cu muchea riglei în catedră, dar era inutil. Sângele îi coborî din urechi în brațe și-n picioare și, când apucase scaunul de spătarul de lemn și metal, chiar era calm. Calculat și calm. Își lovise dușmanul drept în față, trecându-i unul dintre picioa¬rele scaunului peste dinți. Căzuse, plin de sânge, cu brațele întinse în sus, parcă implorând îndurare: „E nebun, e nebun! Flax!!! Eu nu i-am făcut nimic! A fost o glumă! A fost o glumă!”. Flax i-ar mai fi tras una, cu sete, dar trebui să se mulțumească c-un șut în coaste, Rămăsese fără scaun, i-l luaseră. Profesoara examină rănitul, ca pe-un căzut pe câmpul de luptă al cine știe cărei bătălii uitate, și concluzionă sec: „Trebuie să chemăm Salvarea, și-a spart capul!”. Apoi, fără emoție: „Elev Matei, când mai ai de gând să te rănești te-aș ruga să n-o mai faci la ora mea. Ne-am înțeles?!”. Ieșise oricum tămbălău mare, cu consiliu profesoral și tot tacâmul, iar Modreanu se gândise că cea mai etică soluție era să-i exmatriculeze pe amândoi și gata, se spăla el pe mâini cumva. Lui Matei îi spusese, nu foarte sever, că „dacă te-a bătut înseamnă că ai meritat” și-l sfătuise să nu se mai plângă atât. Lui Flax nu-i spusese nimic, nu că i-ar fi fost milă de el sau ceva, doar că nu știa ce să spună, căutase în manualul lui de pedagogie o soluție, dar probleme similare nu găsise. Dacă era să fie sincer, ar fi preferat ca situația să fi stat exact invers: dacă Matei i-ar fi crăpat capul lui Flax aia da, chiar era o chestie. L-ar fi acuzat pe Flax de tulburarea orelor, ba chiar de ură de rasă – de ce nu? – și l-ar fi dat afară în doi timpi și trei mișcări. Dar mai era și Boian ăla care nu-l scăpa din ochi. „Flax? Care Flax? A... elevul. Rex vrei să spui?” și țipase la el că nu există niciun Rex, da' ce credea el, că aici e adăpost de animale sau școală?! Și-n plus, uite dovada, nici măcar nu-și cunoștea proprii elevi, ce dovadă mai bună decât asta că nu se integrase în colectiv dorea? Boian dădu din umeri, indiferent: Flax-Flex-Rex, ce-i păsa lui?”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili. Ed. Eikon, 2023, p. 582-585).

36 afișări0 comentarii

Комментарии

Оценка: 0 из 5 звезд.
Еще нет оценок

Добавить рейтинг
bottom of page