Lumea e misterioasă și plină de enigme și, în consecință, iată că există unele chestiuni stringente care mă tot bântuie. După o scurtă (dar intensă) mini-vacanță în Vama Veche, fiind cazată într-un loc (pentru curioși: este vorba de Marina Park, cu siguranță cel mai bun camping de pe litoralul românesc) unde nu doar puteam să dorm liniștită alea câteva ore în care mă hotăram că am totuși nevoie de somn dar noaptea aveam ocazia să văd și ceva stele plus o Lună autentică (și nu lumini de la terase sau cluburi) am ajuns să mă întreb de ce câinii (cu stăpân sau lipsiți de control parental) nu mai latră, urmând vechea tradiție, la Lună. Am încercat să-l stimulez pe Tano în cest sens, dar fără rezultate – a fost chiar cam speriat și nici n-a vrut să se lase dus în zone mai întunecate ca să ne putem uita în liniște la Lună și la stele. A preferat să se limiteze la un lătrat diurn, la obiect, în dauna vecinilor care-și permiteau să treacă prea aproape de noi.
Însă, nu cu pre mult timp în urmă, câinii vegheau asupra orașului/ satului/ maidanului/ străzii noaptea, erau activi, plini de vervă și de dorința de a se face auziți. Ba chiar de-a dreptul sfidători câteodată, aveam eu unul cu ceva timp în urmă care răcnea pe sub ferestre din toți rărunchii. Cu ceva și mai mult timp în urmă oamenii, inspirați de această activitate canină, scriau romane și poezii despre câinii care urlau provocator la Lună, se mai aburcau pe câte-un colnic și se trezeau că-s și ei lupi pentru o noapte.
Dar ce s-o fi întâmplat oare în ultima vreme? Avem poate patrupede mai tăcute, mai educate sau lătratul lor n-o mai fi oare la fel de melodios ca odinioară?
Mi-au trecut așa, razant, prin cap câteva teorii.
Prima ar fi „teoria Lunii nemulțumite”, aceasta sugerând că, obosită de atâtea milenii de lătrat canin, Luna a decis să se răzbune și s-a ascuns. Astfel, câinii, nemaivăzând-o, și-au pierdut și motivația de a lătra la ea. De exemplu, nu zice oare Brutus, în Iulius Cezar al lui Shakespeare “I had rather be a dog, and bay the moon/ Than such a Roman”? Știa el ce știa. De aici, absolut logic, și preferința pentru numele de Brutus pentru câinii de talie mare. Al meu a scăpat, dar a fost la un pas să fie botezat Titus. Probabil că de aia nu răspunde la niciun nume (deși are două). Nu al doilea nu e Titus, e Ragnar.
Aș mai adăuga aici și „teoria influenței astrologice” ce ne face să credem că blănoșii și-au schimbat natura sub influența constelațiilor. Au aflat și ei de Canis Major și de Sirius și de ce pericol reprezintă acestea – probabilitatea de a fi mușcat de câini crește exponențial. Așa că au zis nu, mersi – prefer să stau pe verandă, să mă uit la cer și să filozofez asupra sensului existenței. De aici, câinii au ajuns direct în epoca reevaluării propriei identități și au decis că nu mai au niciun chef să fie stereotipizați drept niște ființe stupide care latră la Lună așa, de amorul artei. Au aflat și ei de psihologia canină și-au început să se întrebe: „Băi, dar de ce lătrăm noi oare la Lună? Care sunt beneficiile? Alooo, unde e recompensa?”. Și cum nu poți sta cu punga de biscuiți sub clar de lună, efectul dorit nu se va declanșa. Această teorie, inspirată de operele lui Nietzsche și Kierkegaard, vorbește despre un „supra-câine” ce își ia angajamentul de a depăși lumea canină tradițională, cu scopul de a-și găsi un scop mai nobil. În loc să-și piardă timpul lătrând la Lună, acești câini supradotați preferă să-și concentreze energiile în căutarea adevărului și a iluminării interioare.
Indiferent care-ar fi adevărul ce se ascunde în spatele acestei dileme, trebuie remarcat că e o problemă ce merită întoarsă pe toate părțile. Unde mai pui că, între timp, mi s-a atras atenția că ar fi o mare, enormă, diferenţă între un câine care „latră la lună” și un câine care „urlă la lună”. Ok, admit că e posibil să existe o diferență de nuanță, că activitatea în sine poate fi percepută în moduri diferite și poate oferi o perspectivă interesantă asupra comportamentului canin.
Când ne gândim la un câine care latră la Lună, am în fața ochilor imaginea unui animal entuziasmat, care își exprimă fie bucuria, fie teama sau neînțelegerea față de acest obiect ceresc misterios. Lătratul câinelui poate fi văzut ca o reacție instinctuală provocată poate de lumina percepută în timpul nopții. Sau poate că este o formă de comunicare canină, prin care patrupedul în cauză își focalizează emoțiile. Altfel stă treaba când vorbim, însă, de un câine care urlă la Lună, puteți vedea imediat cum imaginea devine mai dramatică și mai intensă. În funcție de ton și de intensitatea lătratului, câinele poate transmite o senzație de neliniște, de melancolie sau de tristețe. Această formă de comunicare poate fi văzută ca o expresie a unei stări emoționale profunde sau a unei chemări interioare, un strigăt către cer care reflectă dorința de a se conecta cu ceva dincolo de lumea fizică. În interpretarea acestor comportamente, putem presăra pe ici, pe colo diverse abordări literare și filozofice. De exemplu, lătratul câinelui la Lună poate fi considerat o reflecție a naturii umane, a nevoii noastre de a explora și a ne pune întrebări asupra lumii înconjurătoare. Pe de altă parte, urletul către Lună poate fi interpretat ca o reprezentare a căutării noastre spirituale, a dorinței noastre de a atinge ceva mai mare și mai profund.
Mergând mai departe și zburdând pe câmpii noștri personali în căutarea unor răspunsuri suplimentare, putem să ne îndreptăm atenția (de ce nu?) către literatură, unde cu siguranță, dacă ne apucăm să dăm harnic cu lopata, vom găsi pasaje atât despre lătrat, cât și despre urlatul canin despre lătratul la Lună. Primul declic din căpățână e legat de romanul Zgomotul și furia al lui William Faulkner. Și e legat de lătrat (barking), nu de urlat (howling). În esență, din ce îmi amintesc eu (sper să-mi amintesc bine), în capitolul dedicat lui Benjy Compson, personaj ce trăiește, de altfel, într-o lume a senzațiilor și a amintirilor fragmentate, acesta se află, la un moment dat, în curtea casei Compson, în timpul nopții, observând cum un câine începe să latre în direcți Lunii. Este, pentru Benjy, o experiență extrem de intensă și provocatoare de confuzie; pentru el lătratul acestui câine generând un moment în care granițele dintre realitate și vis, dintre trecut și prezent devin neclare, se estompează și apoi se pierd: «Oasele erau rotunde în șanț, acolo unde erau crengile negre de viță în șanțul negru, în lumina lunii, ca şi cum unele dintre forme s-ar fi oprit. Pe urmă s-au oprit toate şi era întuneric şi, când m-am oprit ca să încep iar, am auzit-o pe mama şi picioare care mergeau repede şi am simţit mirosul. Pe urmă a venit camera, dar țineam ochii închişi. Nu m-am oprit. Simțeam mirosul. T. P a scos acele care țineau pătura.
„Şşşş”, a spus. „Şşşşşşşş.”
Dar eu simțeam mirosul. T. P m-a sculat din pat şi mi-a pus hainele repede.
„Taci, Benjy”, a spus. „Mergem acasă la noi. Nu vrei să mergi acasă la noi, acolo unde e Frony. Taci. Şşşşş.”
Mi-a legat șireturile la ghete şi mi-a pus șapca şi am ieşit în hol era lumina aprinsă. Mai încolo de hol o auzeam pe mama.
„Şşşş, Benjy”, a spus T. P. „Acuși ieşim afară.”
S-a deschis o uşă şi am simţit mirosul şi mai tare şi a ieşit un cap. Nu era tata. Tata era bolnav acolo înăuntru.
„Nu puteți să-l scoateți afară.” „Acuși mergem”, a spus T. P. Dilsey venea în sus pe scări.
„Şşşş”, a spus ea. „Şşş. Du-l acasă la noi, T. P. Frony să-i facă patul. Aveţi voi grijă de el. Taci, Benjy. Du-te acuma cu T. P.”
S-a dus unde o auzeam pe mama.
„Țineți-l acolo”. Nu era tata. A închis uşa, dar simțeam încă mirosul.
Am coborât pe scară. Treptele mergeau în jos în întuneric şi T. P. m-a luat de mână şi am ieşit afară în întuneric. Dan ședea în curtea din spate şi urla.
„Simte mirosul”, a spus T. P. „Aşa ţi-ai dat seama şi tu.”
Am coborât pe trepte unde erau umbrele noastre.
„Ţi-am uitat haina”, a spus T. P. „Ar fi trebuit să ţi-o pun. Da' nu mă mai întorc.”
Dan a urlat.
„Taci acuma”, a spus T. P. Umbrele noastre se mișcau, dar umbra lui Dan nu se mișca decât ca să urle când urla el.
„Nu pot să te duc acasă dacă zbieri aşa”, a spus T. P. „Făceai destul de urât şi până n-ai căpătat vocea asta de broscoi. Hai încoace.”
Am mers pe aleea de cărămizi, cu umbrele noastre. Cocina porcului mirosea ca porcii. Vaca ședea pe pajiște şi rumega la noi. Dan a urlat.
„Ai să scoli tot oraşul”, a spus T. P. „Ce nu taci odată.”». (William Faulkner. Zgomotul și Furia. Traducere de Mircea Ivănescu, variantă pdf, nepaginată). Momentan nu am răbdare să caut volumul prin casă și nici paginile prin volum – dar, dat fiind că suntem pe-un blog, fie el și literar, cred că e ok. Cu ocazia asta efectiv m-am împiedicat de un volum care pare a fi extrem de interesant: David Oswald - Of Dogs and Idiots. Tropological Confusion in Twentieth-Century U.S. Fiction (o teză de doctorat susținută la University of Victoria, în 2009). Intenționez să o citesc cât de curând.
Pfooaii, mi-a venit o idee: să scriu o chestie despre Lătratul în literatură. Mda, cam așa ceva: Lătratul în literatură. O călătorie prin timp și spațiu. Sau, și mai bine, Lătratul către eternitate. Explorând metaforele literare. Parcă sună mai fancy.
Fără glumă, ar putea intra aici o sumedenie de texte: îmi mai vin în minte așa, la grămadă, Luna și doi bani jumate de Somerset Maugham, Orașul și câinii a lui Mario Vargas Llosa care, din ce-mi aduc eu aminte, nu are nimic de-a face cu câinii în sine, titlul fiind o metaforă a violenței (dar, s-ar putea să mă înșel, l-am citit cu mult timp în urmă; nu pot să mă abțin de la observația că traducător a fost Coman Lupu... pentru cei ce nu știu, la cursul domnului profesor era cam nasol să te cheme Mielușel, de exemplu... Și, dacă nu aveai simțul umorului, era și mai nasol...). Aș mai băga aici și Cujo al lui Stephen King și, ca topping, Câinele din Baskerville al lui Conan Doyle și romanele lui Jack London. Gata, îmi iese de-o supă.
Vai, nu se poate așa ceva. Eram cât pe ce să uit de poemul lui Allen Ginsberg, Howl. Adică îmi notasem inițial să scriu ceva și despre el dar, pe parcurs, se pare că am uitat. Prin urmare, rapid: tema poemului este nebunia, răzvrătirea și dezintegrarea socială. În poem nu există efectiv niște câini care urlă, ci, mai degrabă, niște simboluri ale individului marginalizat și dezabuzat care „latră” la forțele opresive ale societății: “Visions! omens! hallucinations! miracles! ecstasies! gone down the American river!
Dreams! adorations! illuminations! religions! the whole boatload of sensitive bullshit!
Breakthroughs! over the river! flips and crucifixions! gone down the flood! Highs! Epiphanies! Despairs! Ten years’ animal screams and suicides! Minds! New loves! Mad generation! down on the rocks of Time!
Real holy laughter in the river! They saw it all! the wild eyes! the holy yells! They bade farewell! They jumped off the roof! to solitude! waving! carrying flowers! Down to the river! into the street!” (Allen Ginsberg. Selected Poems1947-1995, HarperPerennial, 2001, fragmentul este de la sfârșitul părții a II-a).
În fine, problema n-am lămurit-o, în curând răsare luna și eu tot pe câmpii și cu dileme am rămas. Dacă aș fi avut o pisică sunt sigură că m-ar fi învățat diverse tehnici de miorlăit în game variate și mi-ar fi dat și note de subsol. Oricum, Tano, patrupedul din dotare, tocmai mi-a comunicat că la noapte plouă, așa că s-o las mai moale cu plimbările astea sub clar de lună și cu urlatul, că trezesc vecinii.
Yorumlar